Nicio pedeapsă divină. Dumnezeu creează, nu distruge

Este o blasfemie să credem că Dumnezeu, care l-a trimis pe singurul său Fiu pentru a salva lumea, vrea apoi să o distrugă prin forța cataclismelor. Isus exclude în mod categoric orice relație între nenorocirile care îi lovesc pe oameni și pedeapsa divină. Reflecția biblistului Alberto Maggi

PEDEAPSA LUI DUMNEZEU…

Punctuali, la fiecare calamitate se ivesc tenebroșii necrofori. Se pare că nu așteaptă altceva decât nenorocirile, care sunt hrana lor abjectă. Necroforii știu că argumentările lor, pe cât de înspăimântătoare, pe atât de ridicole, pe cât de nemiloase, pe atât de inumane, nu au niciun fundament, ci profită de momentul în care persoanele sunt doborâte de durere și înecate în disperare, ca să arunce cu sentințele lor fără drept de apel, iar verdictul este mereu același: e pedeapsa lui Dumnezeu! Și nu-i lipsesc motive lui Dumnezeu pentru a pedepsi umanitatea, trebuie doar să aleagă. Există o plăcere sadică în aceste persoane de a înfunda cuțitul în plaga durerii pentru a revendica faptul că aveau dreptate: imoralitatea societății, depravarea moravurilor, abandonarea practicii religioase, ce altceva puteau să aducă decât pedepse divine teribile?

Deși îl invocă pe Dumnezeu, acești ciocli arată că nu-l cunosc deloc. Dumnezeu este Iubire (1 Ioan 4,8), și în iubire nu există nicio umbră de pedeapsă. În portretul lui Dumnezeu pe care apostolul Paul îl face în Scrisoarea către Corinteni se spune că „iubirea nu se mânie, nu ține cont de răul primit”, că „scuză totul” (1 Corinteni 13,5.7), iar vestea cea bună a lui Isus nu conține nicio amenințare cu pedepse divine. Tatăl nu pedepsește, ci iartă, el este un Dumnezeu care, în iubirea sa, ajunge să fie „binevoitor față de cei nerecunoscători și răi” (Luca 6,35). În niciun pasaj al Evangheliei nu sunt anunțate pedepse pentru păcătoși, ci se afirmă că „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie salvată prin el” (Ioan 3,17).  Este o blasfemie să credem că Dumnezeu, care l-a trimis pe singurul său Fiu pentru a salva lumea, vrea apoi să o distrugă prin forța cataclismelor.

Isus exclude în mod categoric orice relație între nenorocirile care îi lovesc pe oameni și pedeapsa divină. În Evanghelia lui Luca, comentând prăbușirea turnului din Siloe, sub ruinele căruia au murit optsprezece indivizi, și în care persoanele religioase erau sigure că văzuseră judecata lui Dumnezeu, Domnul afirmă: „Credeți că erau mai vinovați decât toți ceilalți locuitori ai Ierusalimului?” (Luca 13,4). La fel, în episodul orbului din naștere, Isus exclude orice relație dintre orbire și păcatul individului (Ioan 9,3). Celor care văd o relație între păcat și pedeapsă, Isus le vestește că acțiunea lui Dumnezeu cu păcătoșii nu este punitivă, ci dătătoare de viață, iar în polemică cu Ioan Botezătorul, care anunțase cu certitudine că „orice pom care nu aduce roade bune va fi tăiat și aruncat în foc” (Luca 3,9), Isus răspunde că el îi oferă toate îngrijirile pomului steril, și îl sapă împrejur ca să prindă oxigen rădăcinile și îi pune gunoi.

Dumnezeu creează, nu distruge.

În lumea primitivă, orice cataclism era considerat în mod sigur o pedeapsă din partea divinității ofensate, și fiecare zeu avea propria lui specializare: exista zeul fulgerelor (Zeus) și cel al furtunilor (Baal), zeul vulcanilor (Vulcan) și cel al cutremurelor (Poseidon). Dar deja în Cartea Genezei este dezmințită ideea pedepsei divine. Prin relatarea potopului, de fapt, autorul vrea să corecteze credința care corela fenomenele atmosferice cu mânia divină, iar Domnul însuși dă asigurări că „Nu va mai fi distrusă nicio făptură de apele potopului, și nici nu va mai devasta potopul pământul” (Geneza 9,12). Ca dovadă a adevărului declarației sale, Domnul își depune armele: arcul de război, instrumentul pe care Dumnezeu îl folosea pentru a lansa săgețile și a-i pedepsi pe oameni, este depus în mod definitiv. Arcul Domnului nu numai că nu va mai sluji pentru a-i pedepsi pe oameni, ci va deveni semnul alianței dintre Dumnezeu și umanitate: „Îmi pun arcul pe nori și el va fi semnul legământului dintre mine și pământ” (Geneza 9,13).

Prin urmare, nu trebuie să ne temem de nicio pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci să colaborăm cu acțiunea sa creatoare pentru a face ca creația să devină tot mai mult o expresie a iubirii sale, punând binele omului ca singura valoare supremă.

Pr. Alberto Maggi, biblist – 27.08.2016

Sursa: ilLibraio.it

Autorul – Alberto Maggi, este un frate din Ordinul „Slujitorii Mariei”, a studiat în Universitățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Este fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci», din Montefano (Macerata), și se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății și niciodată a puterii.

A publicat diferite cărți, printre care: Roba da preti; Nostra Signora degli eretici; Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede); Parabole come pietre; La follia di Dio; Versetti pericolosi; Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita; L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita, Di questi tempi, Due in condotta, etc.

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *