Preotul revoluționar

Adio Ernesto Cardenal Martinez, teologul eliberării care nu-i plăcea papei Wojtyła

Poza părintelui Ernesto Cardenal îngenuncheat în fața lui Ioan Paul al II-lea, care îl mustră pe aeroportul din Managua, a făcut înconjurul lumii, dar preotul care a murit la 1 martie la vârsta de 95 de ani a fost mai mult decât atât

Fotografia sa în genunchi în fața lui Ioan Paul al II-lea, care îl mustră aspru, pe 4 februarie 1983, pe aeroportul din Managua, a făcut înconjurul lumii. Dar faima preotului Ernesto Cardenal Martinez, care a murit la 1 martie la vârsta de 95 de ani, este legată de altceva și este destinată să-i supraviețuiască dincolo de moarte.

Odată cu el dispare cel mai mare poet latino-american între a doua jumătate a secolului XX și primii douăzeci de ani ai secolului 21, considerat fondatorul stilului științific. «Cred că sunt singurul poet, sau cel puțin singurul pe care îl cunosc, care face poezii despre știință, poezie științifică – spunea într-un interviu pentru El País –. Pentru mine este aproape ca o rugăciune să citesc cărți științifice. Văd în ele ceea ce unii numesc urme ale creației lui Dumnezeu».

Nu întâmplător a fost câștigătorul premiilor internaționale – printre care prestigiosul Premio Iberoamericano de Poesía Reina Sofía (2012) la primirea căruia a spus: «Am fost poet, preot și revoluționar» – a publicat, începând cu sfârșitul anilor ’80, Cantíco cosmico, El telescopio en la noche oscura, Versos de pluriverso, El celular y otros poemas. Până la ultima „carte-poem” Hijos de las estrellas din 2019, în care, demonstrând un stil personal solar și diafan, departe de acum de influențele inițiale ale lui Rubén Darío, Pablo Neruda, Rafael Alberti Federico García Lorca, Ezra Pound, apare o viziune epic theilardiană a omului și a cosmosului.

Poet, preot și revoluționar. A fost exact toate acestea Ernesto Cardenal și nu ar fi pe deplin înțeles dacă unul dintre aceste trei aspecte, conectate în mod intim în viața lui, ar fi eliminate. Pentru că, folosind maxima lui Pius al XI-lea, în el cu adevărat simul stabunt vel simul cadent.

Născut la 20 ianuarie 1925 în Granada într-una dintre cele mai remarcabile familii nicaraguane, Ernesto Cardenal a preferat în locul studiilor juridice, așa cum și-ar fi dorit părinții săi, pe cele literare, pe care le-a urmat între 1942 și 1946 la Universitatea Națională din Mexic în Ciudad de México. Între anii 1947-1949 și-a continuat studiile la New York la Columbia University, unde a descoperit poezia nord-americană și s-a apropiat cu admirație de lucrările lui Ezra Pound, pe care le-a tradus în spaniolă. După o călătorie de aproape doi ani între Franța, Spania, Elveția și Italia, s-a întors în patrie în iulie 1950, unde a început să scrie primele sale versuri sub îndrumarea poetului nicaraguan José Coronel Urtecho și s-a alăturat Frontului Sandinist de Eliberare Națională (Fsln). A participat astfel în 1954 la Revoluția eșuată din aprilie împotriva regimului dictatorial al lui Anastasio Somoza García.

În 1957, la apogeul a ceea ce avea să definească o „viață disipată” și urmând exemplul fratelui său Fernando, care a devenit iezuit, a intrat în mănăstirea trapistă americană a Maicii Domnului din Ghetsémani, unde l-a cunoscut și l-a avut ca maestru al novicilor pe Thomas Merton. Abandonând după doi ani de zile Trapa[1], din motive de sănătate, și-a continuat studiile în teologie la mănăstirea benedictină din Cuernavaca, dar a menținut o relație foarte strânsă cu călugărul-poetul-misticul din Ghetsémani până la moartea sa. Hirotonit preot la Managua în 1965, a întemeiat, chiar cu Merton, o mică comunitate contemplativă pe insula Mancarrón din arhipelagul Solentiname, pe lacul Cobicolba (Marele Lac din Nicaragua). Aici a fost încurajată dezvoltarea cooperativelor, s-a deschis o școală de pictură primitivă, a fost condusă o lucrare de sensibilizare a instanțelor fermierilor (campesinos) pe baza Evangheliei interpretată într-o perspectivă revoluționară și apoi condensată în celebra operă cardenaliană El Evangelio de Solentiname (1975).

Solentiname a devenit chiar de la început un refugiu pentru partizanii care luptau împotriva sângeroasei dictaturi a dinastiei Somoza. Dar a fost și locul unde Cardenal și-a conceput mai profund propria teologie a eliberării, având să fie una dintre figurile cheie ale acestui curent.

Indiciile acestei viziuni teologice pot fi deja observate în ai săi Salmos din 1964 și în Oración por Marilyn Monroe y otros poemas din 1965. Este în schimb datat din 1956 poemul politic Hora 0, care a fost interpretat în 1977 de Pancasán și a devenit imnul Revoluției sandiniste.

După o călătorie în Chile din 1971, caracterizată prin întâlniri cu președintele Salvador Allende, a locuit ulterior pentru câtva timp în Cuba, unde a fost într-o relație de prietenie cu Líder-ul Maximo, căruia i-a dedicat în 1974 Fidel Castro: cristianismo y revolución.

Anul 1977 a fost un an crucial pentru Ernesto Cardenal: în urma unui atentat asupra cartierului general al Gărzii Naționale, comandat de președintele și dictatorul Anastasio Somoza Debayle, milițienii au pătruns în comunitatea Solentiname și au provocat un incendiu. Preotul a fugit în Costa Rica, revenind în țară pentru a participa la Revoluția din ‘79, care la 19 iulie a răsturnat regimul și a pus capăt celor aproape 40 de ani de dictatură dinastică somozistă.

Ernesto a fost numit ministru al Culturii (funcție pe care a deținut-o până în 1987) în primul guvern sandinist, condus de Daniel Ortega, în timp ce fratele său, Fernando, a fost titularul Ministerului Educației.

În această calitate, împreună cu ceilalți membri ai Juntei Guvernului, l-a primit pe Ioan Paul al II-lea, aterizat pe aeroportul din Managua pe 4 martie 1983. Wojtyła nu i-a permis lui Cardenal, care și-a dat jos inseparabila bască și a îngenuncheat în fața lui, să-i sărute mâna. În loc să-l binecuvânteze, și-a îndreptat spre el degetul arătător al mâinii drepte și l-a avertizat cu asprime: „Mai întâi trebuie să te reconciliezi cu Biserica”. Apoi l-a acuzat că propagă doctrine apostate și că face parte din Guvernul sandinist.

Reacția lui Ernesto Cardenal a venit la scurt timp după aceea în catedrala din Managua, când, în timpul vizitei lui Ioan Paul al II-lea, și-a ridicat pumnul drept strigând: «Que viva la Revolución![2]».

Pe 30 ianuarie, în anul următor, urma să fie suspendat a divinis[3] prin decretul card. Silvio Oddi, prefectul Congregației pentru Cler. Ernesto Cardenal a trebuit să aștepte 35 de ani pentru a fi reabilitat și achitat de toate cenzurile canonice. La 17 februarie 2019, nunțiul apostolic Waldemar St. Sommertag l-a informat pe preotul în vârstă de 94 de ani, internat în spitalul din Managua, cu privire la decizia papei Francisc și a concelebrat prima Liturghie cu el.

Cardenal a vorbit cu entuziasm despre Bergoglio într-un interviu acordat cotidianului El País la 21 aprilie: «Este o minune, un miracol al lui Dumnezeu. Nu se comportă ca un papă: face o revoluție în Biserică și la Vatican». În schimb, a fost foarte dur împotriva derivei autoritare a lui Daniel Ortega, care, revenind la putere în 2007, este de atunci președintele Nicaraguei.

În ciuda celor trei zile de doliu național, proclamate de Șeful Statului, nu au căzut în uitare condamnările repetate ale lui Cardenal cu privire la cea pe care el a înfierat-o ca pe noua dictatură familistă din Nicaragua. După cum nu a fost uitat actul de protest pe care poetul, preotul și revoluționarul l-a făcut pe 16 decembrie 2018, când, acceptând Premiul internațional Mario Benedetti, l-a dedicat poporului nicaraguan și lui Álvaro Conrado, în vârstă de 15 ani, una dintre primele victime ale asupririi orteghiste, care a făcut până astăzi 328 de victime, cu mii de persoane dispersate și aproape 800 de deținuți.

Cel mai frumos epitaf al preotului nicaraguan, poet și revoluționar, care va fi înmormântat sâmbătă în comunitatea Solentiname, i l-a ridicat episcopul auxiliar din Managua, Silvio José Báez: «Adio prietenului Ernesto Cardenal, care își poate cânta acum Psalmul 15 în fața lui Dumnezeu: Nu există nicio bucurie în afară de tine. Eu nu aduc cult starurilor de cinema sau liderilor politici și nu-i ador pe dictatori».

Autor: Francesco Lepore

Sursa: LINKIESTA


Note

[1] Cuvânt derivat din fr. trappe, adică mănăstire de călugări trapiști, care la rândul lui provine de la numele localității franceze Soligny-la-Trappe (Normandia).

[2] Trăiască Revoluția!

[3] De la [slujirile] divine [ale cultului]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *