Amazonia, între visuri și temeri

Două premise sunt obligatorii, înainte de a formula un gând scurt cu privire la îndemnul apostolic Querida Amazonia.

Prima este un fel de „avertisment de utilizare”: nu voi fi diplomatic, deoarece cantitatea de reflecții și aprofundări care se succed în aceste ore, chiar și cele încredințate doar unui tweet sau unui mesaj pe Facebook, suferă, cum de multe ori se întâmplă, de un viciu vechi al limbajelor și al mediilor bisercești: chiar și în fața găurilor trebuie să punem neapărat petice și, într-un fel sau altul, trebuie să ieșim curați, prin cuvinte și conținuturi prudente și calculate, întotdeauna suspendate între a spune și a nu spune. Ceea ce reiese, spre deosebire de câteva mici excepții, sunt discursuri care se situează în centru, fără a nemulțumi pe nimeni, dar fără a suscita emoții intense și, cu atât mai puțin, fără a înflăcăra inimile.

A doua premisă este că punctul de vedere al teologului este cel al unei „gândiri deschise și niciodată încheiate”, așa cum papa Francisc le-a sugerat profesorilor Universității Pontificale Gregoriana, vorbind în special despre disciplina pe care o predau, teologia fundamentală. Prin urmare, reflecția rămâne deschisă și se hrănește cu o gândire critică care, dacă este fondată, trebuie să rămână astfel chiar și în prezența unei poziții oficiale a Magisteriului, fără a aduce atingere acceptării acesteia din urmă. Așadar, deplin respect și acceptare pentru Exortația Apostolică semnată de Papa Francisc, în exercitarea unei libertăți spirituale care trebuie, totuși, să alimenteze întrebările, cercetarea și reflecția.

Cele 4 visuri pentru Amazonia

Deci revin, pe scurt, la Querida Amazonia. Documentul se desfășoară în jurul a 4 visuri fundamentale pentru pământul amazonian: lupta pentru drepturile celor săraci și a celor din urmă, apărarea propriei bogății culturale, custodia frumuseții naturale care îl distinge și, în fine, visul «comunităților creștine capabile să se angajeze și să se întrupeze în Amazonia, până la punctul de a da Bisericii chipuri noi cu trăsături amazoniene» (nr. 7).

Primele trei visuri răspund nevoilor urgente epocale care nu mai pot fi procrastinate, pentru promovarea și integrarea deplină a vieții umane a locuitorilor acestor ținuturi și o protecție reală a frumuseții sale naturale, ambele amenințate și rănite de sărăcie, de nedreptăți, de dezechilibrele economice și sociale, și de dezastrul ecologic care are loc.

Al patrulea vis amintește de o urgență de alt tip, pe care am putea s-o definim pastorală, dar care este, mai exact, eclezială. Marea vestire mântuitoare a Evangheliei trebuie să ajungă cu toate instrumentele posibile chiar și în acest teritoriu rănit și dornic de renaștere; acest lucru necesită o adevărată aculturație socială și spirituală – afirmă Îndemnul –, în serviciul unei noi evanghelizări și a unei spiritualități neindividualiste și alienante, ci capabile de a da glas și formă nevoilor spirituale, dar și celor umane și sociale.

Faptul că acest al patrulea vis răspunde în mod real și concret exigenței, este totuși cel puțin îndoielnic. Într-adevăr, după reafirmarea importanței și centralității Euharistiei, documentul abordează tema aculturației ministerialității într-un mod foarte unic: de fapt, ar trebui să «aculturăm» importanța euharistiei duminicale, izvor și culme a vieții creștine, într-o situație eclezială și pastorală puternic marcată de absența prezbiterilor și de comunități creștine conduse în marea majoritate a cazurilor de laici pregătiți și formați, care vestesc cuvântul și administrează adesea unele sacramente.

Pentru ca aculturația să aibă loc realmente, exortația afirmă exigența, din partea Bisericii, a «unui răspuns specific și curajos» (nr. 85). De fapt, «trebuie să găsim o cale de a asigura slujirea preoțească. Laicii vor putea să anunțe Cuvântul, să predea, să-și organizeze comunitățile, să celebreze anumite Sacramente, să caute diferite expresii pentru pietatea populară și să dezvolte numeroasele daruri pe care Duhul le revarsă asupra lor». Cu toate acestea, nu este suficient acest lucru, pentru că – afirmă documentul – «au nevoie de celebrarea Euharistiei (…) Dacă noi credem cu adevărat că e așa, este urgent să facem în așa fel încât popoarele amazoniene să nu fie lipsite de hrana vieții noi și de sacramentul iertării» (nr. 89).

Posibila soluție o găsim la următorul număr: episcopii din America Latină să promoveze rugăciunea pentru vocații și să fie mai generoși, formând și trimițând preoți care să-și desfășoare misiunea în Amazonia.

O lectură critică

Permiteți-ne să ne exprimăm cel puțin unele perplexități cu privire la o anumită aproximare cu care este abordată o problemă atât de complexă. Discuția nu poate fi rezolvată prin axioma «preoți căsătoriți da, preoți căsătoriți nu», cum au făcut în mod nechibzuit anumiți fani chiar și în urma expunerilor pe tema celibatului lipsite de fundament teologic și chiar de bun simț. Aici, însă, este în joc o viziune a Bisericii, capacitatea ei de a „visa” într-un mod nou ministerialitatea, curajul ei de a înfrunta noduri pe care, mai devreme sau mai târziu, istoria le va propune din nou cu putere – și poate va fi prea târziu – pentru a se reforma pe ea însăși.

Dacă Papa Francisc s-a oprit cu o clipă mai devreme și a considerat că trebuie să însoțească în timp diferitele tematici legate de slujirea consacrată și de rolul femeii, are, cu siguranță, motive întemeiate care merg în direcția unității ecleziale și a maturizării armonice cu privire la aceste teme.

Dar întrebarea teologului rămâne: până când? Când va avea loc această maturizare bisericească, care, în sfârșit liberă de teama schimbării, va da glas, spațiu și chip acelei îndrăzneli pe care chiar și papa Francisc o dorește de mult timp? Până când va trebui să continuăm să auzim vorbindu-se despre lărgirea slujirii laicale, când acest lucru a fost afirmat deja acum șaizeci de ani în urmă de Conciliul al II-lea din Vatican, iar celebrul «ceas al laicilor» – potrivit unei glume fericite a pontifului – nu s-a adeverit căci «se pare că s-a oprit ceasul»? Până când nicio slujire oficială și instituită pentru femei? Până când aspectul disciplinei va trebui să fie păstrat în mod rigid chiar și în fața unei urgențe sacramentale dramatice?

De asemenea, rămâne o considerație, care nu are nimic amar, dar ar dori să se poziționeze ca imbold și provocare: dacă pe anumite chestiuni deschise Biserica, chiar și de data aceasta și în prezența unei situații precum cea amazoniană, s-a lăsat ademenită de frică și s-a împărțit în lecturi ideologice opuse, ceva nu e în regulă. Înseamnă că îi lipsește curajul, este deficitară în privința profeției, este prizonieră a status quo-ului și se închide chiar în acea «teamă de a greși», denunțată de papa Francisc în Evangelii gaudium, în loc să fie în mod sfânt îngrijorată de urgența de a duce Evanghelia tuturor.

Înainte, rugându-ne pentru Biserică

Afirmase cardinalul Martini în textul său foarte frumos Conversazioni notturne a Gerusalemme (Conversații nocturne la Ierusalim): «Celibatul este un alt argument. Acest tip de viață este din cale afară de angajant și presupune o religiozitate profundă, o comunitate validă și personalități puternice, dar mai presus de toate vocația de a nu se căsători. Probabil nu toți bărbații chemați la preoție posedă această carismă. La noi Biserica va trebui să excogiteze ceva. Astăzi unui paroh îi sunt încredințate tot mai multe comunități, sau diecezele importă preoți din culturi străine. Aceasta nu poate fi o soluție pe termen lung. Posibilitatea de a consacra viri probati (bărbați cu experiență, cu credință dovedită și capacități relaționale) va trebui în orice mod să fie discutată».

Dar suntem aici. Să ne rugăm pentru Biserică, cu încredere și speranță.

Pr. Francesco Cosentino, teolog.

Sursa: Settimana news

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *