Crabul și carapacea sa

Pr. Roger Lenaers, s.j.
I. Crabul și carapacea sa

Mi s-a cerut să dezvolt unele idei, publicate în cărțile mele: Il sogno di Nabucodonosor o la fine di una Chiesa medievale (Visul lui Nabucodonosr sau sfârșitul unei Biserici medievale), Benché Dio non stia nell’alto dei cieli (Chiar dacă Dumnezeu nu stă în înaltul cerului), Gesù di Nazaret. Uomo come noi? (Isus din Nazaret. Om ca și noi?), precum și în contribuția mea la volumul scris în colaborare cu alți autori: Oltre le religioni (Dincolo de religii). Nu este ușor să comprimi – și să prezinți în patruzeci de minute – idei care s-au dezvoltat lent de-a lungul a patruzeci de ani, dar am promis acest lucru și voi încerca să-l fac.

La baza a tot ceea cea am scris există o mare preocupare, ivită din scăderea rapidă a creștinismului în Occident. Acest fenomen mă preocupa înainte de toate fiindcă pentru mine este evidentă bogăția credinței noastre creștine pentru viața umană, de aceea dispariția creștinismului mi se părea și mi se pare tot mai mult o pierdere enormă nu doar pentru viitorul Occidentului, ci și al întregii omeniri. În trecut, aici, la noi, acest creștinism a înflorit, a domnit și a dominat timp de o mie de ani, iar apoi s-a extins victorios din Europa în celelalte continente, unde crește și încă mai înflorește. Atunci, de ce asistăm aici, în Occident, la această retragere? Acest fenomen mă preocupa mult, și i-am căutat o explicație, căci fără un diagnostic corect nu poate fi găsit un bun remediu. Dar există un lucru important care nu poate fi pierdut din vedere și care poate atenua puțin anxietatea noastră: creștinismul care scade este doar o formă provizorie și tranzitorie a evangheliei lui Isus din Nazaret și a credinței noastre în el, și, la fel ca tot ceea ce este tranzitoriu, este destinat să dispară.

Este, de fapt, produsul secular al întâlnirii acestei evanghelii cu culturile elenistice, romanice, germanice, slave, și cu dezvoltarea lor până astăzi, cu care s-a unit și chiar s-a contopit. Evanghelia a produs creștinismul nostru, așa cum crabul dezvoltă o carapace pentru a se proteja și a putea crește fără pericol.

Dar pentru crab sosește momentul în care, pentru a crește și a se dezvolta ulterior, trebuie să se elibereze de carapacea sa, devenită prea strâmtă și sufocantă, și să întreprindă un exod dureros și riscant. Pentru a se putea acoperi cu o nouă carapace trebuie să-și abandoneze siguranța și să se ascundă, căci pentru o scurtă vreme va fi delicat și slab.

Iată, chiar și pentru creștinismul nostru occidental a sosit acest moment. Iar forța care îl îndeamnă, vrând-nevrând, să realizeze acest exod este modernitatea, este cultura de astăzi a Occidentului. Dar această cultură nu mai este, ca în trecut, religioasă. Dacă și în viitor credința creștină va voi să facă parte din cultura occidentală și să o îmbogățească și s-o fecundeze, trebuie să se contopească cu ea, așa cum a făcut în trecut cu culturile din epocă. Dar după cât se pare, acest lucru este astăzi imposibil, fiindcă modernitatea este o cultură ne-religioasă, atee, prima cultură atee din întreaga istorie umană, și determină întreg Occidentul să abandoneze religia.

Iar creștinismul este o religie. Cel puțin, acum este o religie, dar nu era la început, ci a devenit după aceea. La început era o credință în Isus din Nazaret ca Mesia, cu voința de a se lăsa călăuziți de el. Dar pentru că această credință s-a dezvoltat într-un ambient cultural pătruns de religie, puțin câte puțin a devenit și ea o religie. Așadar, unica perspectivă care poate salva creștinismul în modernitate este să facă la fel ca crabul: să iasă din carapacea sa religioasă, să moară ca religie și să renască ca credință.

II. Dubla rădăcină a fiecărei religii

Pentru a vedea ce anume implică această perspectivă, trebuie să înțelegem mai întâi de ce modernitatea determină abandonarea religiei. Religia a încolțit dintr-o dublă rădăcină. Prima rădăcină este ignoranța primilor noștri strămoși cu privire la cauzele fenomenelor naturale, de care se simțeau total dependenți și care trezeau adesea în ei o mare teamă, motiv pentru care le percepeau în mod spontan ca fiind intervenții ale unor ființe puternice supranaturale, a căror bunăvoință trebuiau în orice caz să și-o asigure. Dar cum să facă acest lucru? În mod evident în același fel în care își asigurau bunăvoința figurilor puternice umane, precum tatăl, principele, maestrul, deci prin daruri, oferte, sacrificii, obediență, laude, cereri umile. Astfel s-au născut religiile cu ritualurile lor. Dar modernitatea, în urma dezvoltării rapide a științelor naturale, a făcut să devină clar că acele fenomene terorizante sunt pur și simplu intramundane, nu au nimic de-a face cu ființe invizibile extraterestre; urmează legi fizice imutabile, sunt prevedibile și calculabile, și este deci ridicol să le considerăm divinități în înaltul cerului. Cu cât mai mult modernitatea pătrunde în cultura occidentală de astăzi, cu atât mai mult religia, devenită acum ingenuă și inutilă, dispare. Și împreună cu ea credința creștină, în măsura în care este religie.

Dar religia are o a doua rădăcină, care face în așa fel ca explicația dată mai sus să fie numai jumătatea adevărului. De fapt, de ce anume strămoșii noștri au divinizat acele forțe naturale invizibile? De ce au făcut din ele divinități, ființe din un cu totul alt ordin, angoasante și atotputernice? Chiar și primatele, din care provenim, și care au ajuns și ele la un anumit grad de inteligență, ignorau cauzele fenomenelor naturale și erau cuprinse de teamă, dar nu le-au venerat, nu au dezvoltat religii. Viceversa, genii științifice moderne, precum Pasteur sau Teilhard de Chardin, erau oameni religioși. În mod evident, știința lor, născută din Iluminism, deci din modernitate, nu contrazicea credința lor religioasă. Cum se poate explica această coexistență? Cred că, în decursul evoluției sale de la primat la homo erectus, în om s-a dezvoltat intuiția inconștientă, aproape dormitândă, a apartenenței sale la ceva mai mare, absolut, la totalitatea realității de care se simte total depășit. Întâlnirile sale cu fenomenele naturale terorizante și incomprehensibile, care, de asemenea, îl transcendeau, trezeau în el de fiecare dată acea intuiție dormitândă căreia îi ofereau în același timp o formă concretă, unită în mod intim cu ele. Așa au apărut zeii, de exemplu cel al fulgerului, precum Jupiter, al furtunii, precum Wotan, al pestei, precum Apolo, etc. Tot astfel a apărut și în Israel Jahwe care, în cele din urmă, a înghițit pentru poporul evreu toată acea multitudine de zei și a devenit Dumnezeul unic.

Fiind conștientă de originea acelor reprezentări, modernitatea a încetat să le considere ca fiind adevăratele explicații ale realității și l-a abandonat și pe Theos-ul unic, emers din ebraism. Theos este cuvântul grecesc care înseamnă „Dumnezeu”. Voi folosi de acum înainte cele două cuvinte pentru a deosebi două imagini diferite ale Misterului Absolut. Theos va indica imaginea tradițională, cea care evocă o autoritate absolută, ultracosmică, de care totul depinde și pentru care nimic nu este imposibil, care se amestecă după placul său în lucrurile lumești și pe care modernitatea, pentru care cosmosul este autonom, trebuie de aceea să o respingă. Așadar, aceasta a abandonat religia și a devenit atee. Termenul „Dumnezeu” va indica în schimb o altă imagine pe care o voi folosi pentru a face trimitere la Misterul Absolut, inexprimabil și inimaginabil.

Dar ce este, de fapt, o religie? Este venerarea organizată, și deci socială, a acelor zei sau a acelui Theos, alcătuită din doctrine, obiceiuri, precepte, ritualuri. Esențiale în religie nu sunt însă aceste doctrine, obiceiuri, precepte, ritualuri, ci este acea vagă intuiție a Absolutului, a Transcendentului, dormitândă sub religie. Pe scurt, religiile nu s-au născut în mod principal din ignoranță și teamă, ci dintr-o credință, chiar dacă influențată și condiționată de ignoranță și teamă. Se întâmplă apoi ca în unele persoane, mai dotate și sensibile, această intuiție a Absolutului devine mai clară și conștientă. Acești iluminați, așadar, devin călăuze pentru ceilalți în drumul spre o întâlnire mai conștientă cu Misterul divin. Această întâlnire, mai mult sau mai puțin conștientă, se numește pe bună dreptate credință.

Trebuie deci să ieșim din religie pentru a intra în credință, care, repet, este întâlnirea cu Realitatea Absolută și dedicarea față de aceasta. Aceasta depășește toate conceptele, dar – fiindcă pentru a ne exprima nu ne putem lipsi de concepte – această Realitate rezultă inexprimabilă. O putem cunoaște numai din experiență.

III. Mai puțină religie, numai să redescoperim credința

Această credință subconștientă, anonimă și universală, este baza diferitelor și variatelor forme concrete ale credinței care constau în apartenența la un grup specific de credincioși cu propriile sale doctrine și obiceiuri, precum credința creștină, căreia îi aparținem noi, sau credința budistă, care îi reunește pe budiști, sau credința islamică, care îi reunește pe musulmani. Chiar și aceste credințe particulare sunt forme autentice de credință, adică de întâlnire cu Absolutul, chiar dacă sunt învăluite în doctrine, concepte, obiceiuri diferite și deseori contrare.

Dacă credința anonimă și subconștientă este dedicarea inimii față de Misterul Ultim, credința creștină este acea credință particulară care participă la dedicarea lui Isus din Nazaret față de acel Mister. Această dedicare atrage, duce la împlinire și umanizează, așa cum experiența misticilor și a diferiților credincioși creștini atestă. Atracția dedicării lui Isus față de Mister îi reunește în jurul Lui pe toți aceia care sunt sensibili față de această atracție. Împreună formează Biserica.

Atenție: cuvântul eclezie [biserică] a derivat din substantivul grecesc ekklesía, care indică congresul legislativ al unei cetăți grecești. Dar ekklesía este numai a doua jumătate a expresiei kyriakè ekklesía, în care adjectivul, provenit din termenul grecesc Kyrios, Domn, înseamnă în mod propriu „aparținând lui Kyrios”. Kyriakè ekklesía înseamnă deci „comunitatea lui Kyrios”, a Domnului, adică a lui Isus. În limbile romanice această expresie și-a pierdut adjectivul și s-a redus la substantiv, devenind „chiesa”, „iglesia”, „église” etc. În limbile germanice, în schimb, s-a redus la adjectiv: kyriakè, care a devenit „kerk”, „kirche”, „kirk”, „church” etc. Dar atât adjectivul, cât și substantivul amintesc întotdeauna de persoana lui Isus – venerat ca Domn – și fac deci mereu trimitere la credința în el, nu la o instituție sau organizație sau putere. Și cu cât mai mult credincioșii se orientează spre acest Isus și încearcă să se unească cu el, urmând calea lui, cu atât mai mult credința creștină este un câștig pentru omenire.

Acea credință creștină a dat naștere religiei creștine, deci creștinismului. Dar creștinismul, după cum am spus, este numai forma istorică și provizorie în care evanghelia – adică expresia, revelația credinței lui Isus însuși – a ajuns până la noi. Prin urmare, avem mare nevoie de acesta, dacă vrem să trăim inspirându-ne de la Isus, uniți cu el, și dacă vrem să participăm la credința lui.

Ar fi cu siguranță o mare pauperizare pentru omenire dacă creștinismul, cu toate bogățiile sale religioase și culturale, ar dispărea. Dar nu ar fi o catastrofă, cu condiția să câștige credința creștină, care este în esență întâlnirea inimii omului cu Misterul Ultim inspirat din credința lui Isus însuși. Cu alte cuvinte, nu am pierde mult dacă cultul creștin al lui Theos, cu toate teoriile și uzanțele sale, ar fi înlocuit cu un cult la fel de sincer pentru omenire, inspirat de Isus. El, de fapt, ne-a învățat că Misterul Ultim, care se manifestă drept cosmos, este iubire necondiționată. El, nu Theos-ul, ne îndeamnă să ne pierdem în slujba aproapelui și a celui care este departe, pentru a ne realiza astfel în mod mai profund esența noastră umană. […]

ROGER LENAERS S.J., CRISTIANI NEL XXI SECOLO?, IL POZZO DI GIACOBBE, TRAPANI 2018, PAG. 29-39

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *