Despre sensul mai profund al Crăciunului, dincolo de folclor și retorică…

Care adevăr vor să transmită evangheliștii prin nașterea lui Isus, care se celebrează cu Crăciunul?

MÂNTUITORUL

Prin Scrisoarea apostolică Amirabile signum, Papa Francisc ne încurajează să realizăm, în orice formă posibilă, „tradiția frumoasă din familiile noastre, care în zilele care preced Crăciunul pregătesc ieslea. Precum și obiceiul de a o instala în locurile de muncă, în școli, în spitale, în închisori, în piețe…”. Papa afirmă, de asemenea, că presepiul „manifestă duioșia lui Dumnezeu”, care în Isus „se reduce la micimea noastră”.

Fără îndoială, ieslea ne poate ajuta să reflectăm și să actualizăm, în realitatea cotidiană, evenimentul nașterii Pruncului, pentru a fi apoi capabili să-l întâlnim „în frații și în surorile mai nevoiași”. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, este important să cunoaștem semnificația episodului evanghelic pe care vrem să-l reprezentăm prin presepiu, altfel riscăm să reducem totul numai la tradiție și la pur folclor. Într-adevăr, atunci când sentimentul prevalează asupra semnificației, riscăm să considerăm Crăciunul ca pe o legendă sau o poveste frumoasă, ca aceea a lui Moș Crăciun, care face cu siguranță ca emoțiile să vibreze timp de câteva zile, dar are puțin sau deloc efect în viața oamenilor, iar apoi, după ce a trecut Crăciunul, se strânge totul, la fel ca luminile și celelalte decorațiuni.

Care adevăr vor să transmită evangheliștii prin nașterea lui Isus, care se celebrează cu Crăciunul? Vestea cea bună pe care ei o anunță este că planul, pe care Dumnezeu îl avea din totdeauna asupra umanității, chiar înainte de crearea lumii, și anume ca fiecare om să poată deveni fiul său și să aibă astfel însăși viața sa divină (Efeseni 1, 4-6), o viață indestructibilă, veșnică, s-a realizat din punct de vedere istoric în Isus din Nazaret („Cuvântul s-a făcut carne și a venit să locuiască printre noi” Ioan 1,14), iar prin el le este propus în mod neîncetat tuturor: „Celor care l-au primit le-a dat capacitatea de a deveni Fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

Crăciunul care este prezentat de evangheliști este o lectură, sau interpretare teologică a nașterii lui Isus în lumina morții și învierii sale și, pentru aceasta, paginile nașterii și ale primilor ani de viață ai lui Isus sunt pagini extrem de semnificative și bogate în adevăruri teologice. Pentru a le descoperi, este necesar să trecem la o operațiune de curățare, îndepărtând acele suprastructuri, chiar frumoase, care au sfârșit prin a sufoca și a ascunde semnificația profundă a narațiunii evanghelice, atrăgând atenția asupra detaliilor inexistente sau secundare în detrimentul adevărurilor transmise. Cel mai vechi evanghelist, Marcu, nu menționează deloc nașterea lui Isus, și îl prezintă pe Cristos deja adult, în momentul botezului în râul Iordan din partea lui Ioan Botezătorul (Marcu 1, 9-11), hotărât să-și înceapă misiunea de a prezenta oamenilor adevărata față a lui Dumnezeu, un Tată care iubește orice creatură. Evanghelistul considerat a fi cel mai recent, Ioan, oferă despre venirea Fiului lui Dumnezeu o interpretare teologică bogată, dar fără să dea nicio indicație cu privire la originile sale (Ioan 1, 14). Numai Matei și Luca relatează nașterea Cristosului, dar intenția lor nu este aceea de a descrie cu minuțiozitate cronica zilei, a lunii și a anului, complet necunoscut, în care, în Betleem, din Iosif și Maria s-a născut un băiat căruia i-au pus numele Jeshu’a, „Domnul salvează” (echivalentul lui „Salvator”). În evangheliști nu se găsește nimic despre retorica datei, douăzeci și cinci decembrie, despre frig și ger, despre ora atât de mistică (miezul nopții), despre angoasanta căutare disperată a lui Iosif a unui loc unde să poată naște soția, deja aproape să-l aducă pe lume pe Isus, despre nașterea copilului într-o peșteră sau staul, despre prezența măgărușului și a boului, despre cometă, despre trei regi veniți să-l adore pe Prunc…

Nici Matei, nici Luca nu dezvăluie când s-a născut Isus. Dacă indicația lui Luca despre păstorii care, „înnoptând în aer liber, vegheau toată noaptea păzindu-și turmele” (Luca 2, 8) are vreo posibilă referință istorică adevărată, acest lucru, prin părțile Betleemului, la marginea deșertului, la aproape opt sute de metri deasupra nivelului mării, este posibil numai în lunile de vară, întrucât iarna este prea frig pentru a se putea înnopta sub cerul liber. Și conform lui Matei copilul s-a născut într-o casă, fără prezența vreunui animal (Matei 2, 11).

Ceea ce evangheliștii intenționează să transmită este că, odată cu Isus „a venit în lume lumina adevărată, cea care îl luminează pe orice om” (Ioan 1, 9), dar și-au dat seama cei care trăiau în întuneric. Nașterea Mântuitorului a fost receptată numai de cei care simțeau nevoia mântuirii. În Luca sunt păstorii („S-a născut pentru voi un Salvator” Luca 2,11), considerați a face parte din categoriile cele mai disprețuite și marginalizate, iar în Matei sunt magii (Matei 2, 1-12), persoane abominabile nu numai pentru că sunt păgâni, cât mai ales pentru că se dedică unei activități strict interzise de Biblie (Levitic 19,26; Faptele Apostolilor 8,9-24) și nepermise Iudeilor: „Cei care învață ceva de la un magician merită moartea” (Shab. b. 75a). Vestea cea bună a Crăciunului este pentru ei. Dumnezeu se manifestă în Isus ca un Domn care nu este bun, ci exclusiv bun, un Tată care își iubește fiii nu pentru că ei merită, ci pentru că El este bun. Iubirea Tatălui nu este acordată ca un premiu pentru cei care merită, ci ca un dar pentru cei care au nevoie. Dumnezeul care se manifestă în Isus este asemenea medicului care nu a venit pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi, nu pentru cei drepți, ci pentru păcătoși (Matei 9, 13). Un Dumnezeu care în Isus „nu strivește trestia frântă” și nici nu stinge „fitilul care fumegă” (Matei 12, 20), care nu taie și aruncă în foc pomul care nu aduce roade (Matei 3,10), ci încearcă să-l reînsuflețească, săpând în jurul rădăcinilor și punând gunoi pentru a-l vivifica (Luca 13,8).

Vestea cea bună a Crăciunului este că Dumnezeu nu este de partea celor puternici, pe care a venit să-i răstoarne de pe tronurile lor, nici de partea celor bogați, pe care îi trimite cu mâinile goale, ci a venit să-i înalțe pe cei umiliți și să-i copleșească cu bunuri pe cei flămânzi (Luca 1, 52-53), pentru că „Dumnezeu a ales ceea ce este slab pentru lume ca să-i confunde pe cei puternici; ceea ce este ignobil și disprețuit pentru lume, ceea ce este nimic, pe acestea Dumnezeu le-a ales… (1 Cor 1,28), la fel ca piatra pe care oamenii o aruncă pentru că o consideră nepotrivită pentru construcție și tocmai pe aceea Dumnezeu o folosește ca pe cea mai importantă (Matei 21,42). De aceea, în Evanghelia lui Ioan, exact samaritenii, poporul disprețuit de Iudei și considerat o rasă bastardă (2 Regi 17, 6.24), atât încât să fie tratați mai rău decât păgânii, și considerați dușmani ai lui Dumnezeu, vor fi aceia care îl vor recunoaște și îl vor primi pe Isus ca „Salvator al lumii” (Ioan 4, 42).

Pr. Alberto Maggi, biblist – 22.12.2019

Sursa: ilLibraio.it

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *