Spiritualitate pentru cei nemulțumiți

Legea lui Dumnezeu și binele omului

Vin nou în burdufuri vechi?

Iubirea lui Dumnezeu nu mai trebuie meritată, ci îmbrățișată ca dar gratuit din partea sa. Această vestire creează în mod natural tensiune în franjurile religioase: atinși în interesele lor, fariseii, cărturarii și toți ceilalți apărători ai teologiei tradiționale se năpustesc asupra lui Isus. Dar pentru Isus trebuie să fie clar: vinul nou are nevoie de burdufuri noi pentru că noutatea evangheliei este ceva atât de infinit de mare și frumos, încât nu poate intra în vechile categorii ale structurii religioase. Iar dacă nu reușim să creăm categorii noi atunci intrăm, în mod inevitabil, în conflict: deci burdufurile…

Voința lui Dumnezeu exprimată într-o carte?

În tradiția Vechiului Testament există o carte, o carte considerată sacră pentru că este inspirată, despre care se spune că este dictată de Dumnezeu și care conține, prin urmare, voința lui Dumnezeu; această voință, dat fiind că Dumnezeu este etern, este și ea eternă. Iar omul, pentru a ști cum să se comporte, este suficient să împlinească conținutul acestei cărți.

Isus, care prezintă un Dumnezeu al iubirii, nu poate să nu ia distanță: iubirea nu poate fi formulată prin legi. Încercați să formulați o lege capabilă să transmită iubire! Vă veți da seama că iubirea poate fi transmisă doar prin fapte care comunică viață. Și aceasta este ceea ce face Isus: el nu a fost motivat de respectarea legii, ci de iubirea Tatălui, care este apoi ceea ce ne face să ajungem la libertatea fiilor, acea libertate pe care religia o detestă.

Siguranță în schimbul libertății

Și iată fascinația religiei! Religia îți ia libertatea, dar îți oferă în schimb siguranță. Se întâmplă astfel: atunci când intri într-o structură religioasă nu mai ești liber, pentru că din acel moment ai pe altcineva care decide pentru tine. O persoană, căreia tu îi recunoști autoritatea religioasă, îți spune ce să faci și ce să nu faci, ce este corect și ce nu, ce este păcat și ce nu. Tu trebuie doar să asculți, să faci ceea ce ți se spune. Aceasta este fascinația religiei: nu ești liber, dar ești sigur că nu greșești, cu condiția să împlinești ceea ce ți se spune. Se naște astfel categoria celor mai nefaste persoane: nu există pe fața pământului persoane atât de periculoase ca persoanele obediente. Aceste persoane nu-și consultă niciodată propria conștiință, se limitează să execute ordinul primit și nu se vor întreba dacă acel ordin este drept sau nu. Astfel, în această prefăcută umilință, se nasc marii criminali ai istoriei, cei care au comis crime atroce, dar care, în timpul apărării, răspund cu atâta candoare: „am executat ordinul”. Religia, așadar, prin însăși natura ei, produce persoane infantile, oameni care au întotdeauna nevoie de un părinte sau de un sfânt părinte care să le spună ce să facă. Iau naștere astfel obedienții care, tocmai de aceea, nu-și dezvoltă o proprie conștiință.

În timp ce Isus eliberează

Isus eliberează… pentru că nicio lege nu va putea exprima vreodată chipul lui Dumnezeu. Iar iubirea Tatălui ne eliberează de toate acestea. Și atunci religia nu tolerează ca o persoană să fie liberă, adică să gândească cu propriul cap și să acționeze cu propria conștiință, pentru că aceasta ar deveni o persoană necontrolabilă, neîncadrabilă și negestionabilă.

Isus traversează un lan de grâu

Suntem la capitolul 2 din Evanghelia după Marcu. Versetul 23: „S-a întâmplat ca într-o sâmbătă El (Isus) să treacă prin semănătura grâului”. Și deja ne vine să ne întrebăm: dar, dragă Isuse, tu știi că sâmbăta este interzis să parcurgi mai mult de 800 de metri, tu știi că sâmbăta nu se poate face nicio lucrare, tu știi că sâmbăta este ziua consacrată Domnului… astfel încât se poate ieși din casă numai pentru a merge la sinagogă și a se întoarce.

Dragă Isuse, dar chiar nu aveai alte zile ca să faci plimbări? Exact într-o sâmbătă a trebuit să mergi… cu discipolii tăi?

Și iată sensul acțiunii. Isus, nerespectând nu „o” poruncă, ci porunca, vrea să-și demonstreze libertatea. Voi știți că evreii iubeau cazuistica și se întrebau: dar care dintre porunci este cea mai importantă poruncă? Răspunsul era: porunca cea mai importantă este porunca pe care Dumnezeu însuși o respectă. Da, dar care poruncă respectă Dumnezeu? Porunca pe care Dumnezeu o respectă este odihna sabatului. Deci, în cer, Dumnezeu și îngerii, sâmbăta se odihnesc complet. Iată, așadar, că această poruncă cuprindea și rezuma întreaga lege. Respectarea acestei singure porunci echivala cu respectarea întregii legi, iar încălcarea acestei singure porunci echivala cu încălcarea întregii legi. De aceea, pentru cei care ar fi încălcat în mod voluntar această poruncă, era prevăzută pedeapsa cu moartea.

A aduna lemne sâmbăta

Este eficace acest scurt episod din cartea Numerilor: în timp ce fiii lui Israel erau în deșert, au găsit un om ce aduna lemne. Atenție, nu spun că s-a dus să le fure, ci a mers să adune lemne. Pentru ce se adună lemne? Pentru a fi arse, pentru a se încălzi, pentru a găti. Sâmbăta! Da! Nu se pot aduna lemne sâmbăta?

Ei bine, cei care l-au găsit l-au dus la Moise și l-au întrebat ce trebuie făcut. Domnul (în aceste cazuri Domnul este întotdeauna la mijloc) i-a spus lui Moise: acel om trebuie să fie ucis, și întreaga comunitate îl va lapida afară, pe câmp. Întreaga comunitate l-a condus afară, în câmp, și l-a lapidat, iar el a murit conform poruncii pe care Domnul i-o dăduse lui Moise.

Se poate ucide o persoană pentru că adună lemne în zi de sâmbătă? Un om care gândește cu capul lui poate să admită uciderea unei persoane care a adunat lemne în zi de sâmbătă? Ei bine, din punctul de vedere al religiei, da: religia este violul conștiinței și al inteligenței. De aceea te face să admiți ceea ce nicio persoană cu mintea sănătoasă nu ar putea admite vreodată: faptul că da, poți ucide o persoană doar pentru că a adunat lemne într-o zi de sâmbătă și, cu atât mai mult, din porunca lui Dumnezeu.

Sâmbăta consacrată odihnei

Sâmbăta, așadar, o zi dedicată odihnei, era ziua în care era stabilit că nu se poate face nicio lucrare. Această poruncă în sine era ca un fel de urare, de auspiciu ca omul să descopere în el însuși propria imagine a lui Dumnezeu. Așa cum Dumnezeu a lucrat timp de șase zile și a șaptea s-a odihnit, la fel și omul, care era după chipul lui Dumnezeu, trebuia să-și amintească de originea sa divină. Dar acest auspiciu, această poruncă făcută de oameni, conține deja rădăcina nedreptății. Porunca este dată în două formule diferite, una în cartea Exodului, una în Deuteronom, dar ambele au caracteristici egale. Să le auzim.

Cartea Exodului: „Ziua a șaptea este sâmbăta dedicată lui Jahwè, Dumnezeul tău…”. Iar apoi precizările cu privire la persoanele obligate: „Tu nu vei face nicio lucrare, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sclavul tău. Nici animalele tale, nici străinul care locuiește la tine”.

Să observăm: cine a rămas exclus din această listă? Cine? Este soția. Într-un prim moment ne-am gândit că prin „animalele tale” nici măcar vaca nu ar trebui să lucreze. Dar apoi… o răzgândire: există cineva care a fost exclus din această listă și este exact soția, care, în acest moment, valora mai puțin decât sclava; cineva trebuie oricum să lucreze în gospodărie! Iată, soția valorează mai puțin decât vaca! Și exact vaca atestă acest lucru! Vaca trebuie mulsă! Doar nu poți opri activitatea într-o societate în cea mai mare parte agricolă și păstorească; doar nu poți spune: azi e sâmbătă și nu mulgem caprele.

În epoca lui Isus, o exasperare ulterioară

În timpul lui Isus această poruncă a fost extrem de exasperată: era prevăzut un prim lot de interdicții, cele 39 de lucrări care au fost necesare pentru construirea templului.

Interzicerea a 39 de lucrări în zi de sâmbătă era deja o povară destul de grea! Dar, din moment ce religia are ideea fixă de a complica lucrurile și nu este mulțumită dacă nu face ca viața să devină dificilă și neplăcută, fiecare din aceste 39 de lucrări au fost împărțite, la rândul lor, în alte 39 de lucrări interzise: în zi de sâmbătă, așadar, rezultau interzise un total de 1521 de acțiuni.

Și ca o cireașă… Imaginați-vă că în Talmud, cartea sfântă a Evreilor, se spunea că, la sfârșitul zilei de vineri, croitorul trebuia să se păzească să iasă cu acul său, astfel încât să nu fie nevoit să se trezească în zi de sâmbătă cu acul la el; la fel și cărturarul în ceea ce privește călimara lui. Dar chiar și unul dintre cei mai luminați și mai inspirați profeți pe care îi avem, Ieremia însuși, a intrat în această mentalitate. El atrăgea atenția astfel: de dragul vieții voastre, feriți-vă să duceți o povară în zi de sâmbătă! Așadar, sâmbăta nu se poate face mai mult de 800 de pași, nu se poate săvârși una dintre cele 1521 de acțiuni. Sâmbăta se iese din casă pentru a merge la templu, dar, odată întorși acasă, nici măcar nu puteți pregăti prânzul: era interzis să aprinzi focul sub oală! Prânzul trebuia pregătit cu o zi înainte.

Dar Isus săvârșește cele mai importante acțiuni sâmbăta

Ei bine, cele mai importante acțiuni Isus le-a săvârșit pe toate în zi de sâmbătă și… nu ar fi fost necesar! Într-adevăr, dacă Isus (așa cum citim în evanghelia lui Ioan) l-ar fi vindecat pe acel invalid din piscină (pe cel care era de 28 de ani în infirmitatea sa), dacă l-ar fi vindecat cu o zi înainte sau o zi mai târziu, acela ar fi fost mulțumit oricum. Este posibil ca exact…!?

În ziua sabatului nu doar că nu pot fi îngrijiți bolnavii, ci nu pot fi nici măcar vizitați. Ei bine, pentru a arăta că binele omului este mai important decât respectul pentru lege, fie aceasta și o lege divină, Isus ignoră în mod sistematic această poruncă. Deci Isus hotărăște (și este ceva răsunător): astăzi facem o plimbare! Dar e sâmbătă! Da? Astăzi mergem la o plimbare!

„A-și croi drum” rupând spicele

Și nu numai atât. Evanghelistul scrie: „Discipolii săi au început să «croiască drum» rupând spicele”. Evanghelistul nu ne oferă descrierea unei cronici a plimbării, ci ne oferă comunicări teologice profunde. Evangheliile nu privesc istoria, ci credința. În loc de verbul „a merge”, evanghelistul folosește aici expresia „a-și croi drum”. Este o învățătură didactică cea pe care evanghelistul ne-o dă: grupul lui Isus este chemat mereu, încontinuu în istorie, să-și croiască drumul. Grupul lui Isus este acel grup care trebuie să se expună pentru a croi drumul, astfel încât ceilalți să poată parcurge mai lesne calea. Dacă nu există cineva în istorie care să deschidă drumuri, ceilalți nu le vor putea parcurge niciodată. Și asta, chiar dacă „a deschide drumuri” poate merge împotriva bunului simț religios și a educației tradiționale.

Ei pășesc și este imediat o încălcare

Dacă discipolii încep să-și croiască drum, ei încalcă deja porunca: în ziua sabatului nu este permisă parcurgerea a mai mult de 800 de metri. Ei umblă și este imediat o încălcare. Acestei încălcări o adaugă pe cealaltă: rup spicele, ceea ce era echivalent cu munca secerișului.

Evanghelistul nu ne spune de ce rupeau spicele, cu siguranță nu voia să fie un gest sălbatic. Dar astăzi noi ne întrebăm: de ce rup spicele? Eu cred că mulți dintre noi, care poate își amintesc experiențe similare la țară de pe vremea când erau copii, știu că rupeam spicele pentru a gusta acel conținut suculent și lăptos; cu siguranță nu din cauza foamei. Atunci de ce rup spicele? Pentru a afirma două principii. Pe cel al libertății… Dar e interzis! Nu e nimic, ei sunt persoane libere și rup spicele! Și din plăcere: nu se rup spicele de foame, nu-ți astâmperi foamea mâncând un spic; îl rupi și-l mănânci pentru plăcerea pe care ți-o oferă.

Iată, apar dintr-o dată fariseii…

Și în acest punct, scrie evanghelistul, iată că apar dintr-o dată fariseii… Și i-au spus: „Uite-i! De ce discipolii tăi fac în zi de sâmbătă ceea ce nu este permis?”.

Am văzut că Isus, după cum scrie evanghelistul, trece prin lanurile de grâu. În timp ce umblă prin lanurile de grâu și discipolii săi rup spicele, iată că apar fariseii! Cineva se poate întreba: dar unde erau ascunși? Stăteau la pândă pe acolo pe undeva? Dar apoi înțelegem: evanghelistul, folosind articolul hotărât „i”, indică faptul că sunt toți fariseii. Pe unde stăteau și îl spionau pe Isus? S-au ascuns ca să-l prindă în păcat?

Evanghelistul vrea să sublinieze, încă o dată, greutatea înspăimântătoare a educației religioase, care, chiar și atunci când o persoană se eliberează de aceasta, mai devreme sau mai târziu reapare. Educația religioasă am supt-o împreună cu laptele matern, face parte din sângele nostru, astăzi se spune ADN, o avem înăuntrul nostru. Și chiar dacă credem că ne-am eliberat de ea, după aceea reapare. O fi drept, n-o fi drept, o fi bine, n-o fi bine, o fi păcat, n-o fi păcat? Prin urmare, evanghelistul dorește să arate că și în discipoli, chiar dacă sunt liberi, chiar dacă își exprimă o libertate a lor, se ivește întotdeauna un sentiment cauzat de educația religioasă.

Nu ați citit niciodată ceea ce a făcut Davíd?

Așadar, aceste persoane religioase îl dojenesc și îl atenționează pe Isus. „Uite-i!”. Exact lui Isus îi este adresat reproșul. Cum de fac sâmbăta ceea ce nu este permis? Deci îl denunță pe Isus că nu este un învățător spiritual serios, că îi lasă pe discipolii săi să hoinărească fără a le impune respectarea unei porunci pe care Dumnezeu însuși în cer o respectă. Ei bine, Isus nu doar îi apără pe discipoli, ci începe să-i ridiculizeze pe farisei. Răspunde Isus: „Nu ați citit niciodată ce a făcut Davíd când îi era foame lui și celor care erau cu el”?

Putem să predicăm scriptura fără să o înțelegem

Am spus că aceste indicații, pe care evangheliștii ni le oferă, sunt instrucțiuni catehetice, adică servesc pentru educația comunității. Deci nu sunt episoade de cronică colorate, ci indicații profunde pentru creșterea comunității. Cum se face că unor oameni care își petreceau viața, de dimineața până seara, cu nasul în sfânta scriptură, Isus trebuie să le spună: nu ați citit unul dintre cele mai populare și mai cunoscute episoade din sfânta scriptură? De ce spune Isus: nu ați citit niciodată? Pentru că – atenție! – se poate întâmpla să citim scriptura fără să o înțelegem. Putem predica evanghelia fără să o înțelegem. De ce? Exact aceasta este caracteristica fundamentală care apare în Evanghelii: dacă individul nu pune binele omului ca valoare absolută a existenței sale, nici scriptura nu o înțelege. Dacă nu punem binele omului ca cea mai importantă valoare, chiar și cuvântul lui Dumnezeu va fi folosit pentru a dăuna sau a face rău individului.

Deci, iată de ce Isus spune: „nu ați citit niciodată?”. Iar concluzia este faptul că voi nu aveți la inimă interesul pentru binele omului. Aveți la inimă interesul vostru. Atunci… citiți, dar nu înțelegeți.

Cine este din adevăr ascultă glasul meu

În Evanghelia lui Ioan, atunci când Isus se află în fața lui Pilat și există o confruntare polemică cu procuratorul, Isus spune că „oricine este din adevăr” ascultă glasul său. Este ciudat acest lucru: noi ne-am fi așteptat să spună invers: „cine ascultă glasul meu se pune în adevăr”. Nu. Isus spune: „cine este din adevăr ascultă glasul meu”. Dacă nu ne punem în atitudinea unei profunde bunăvoințe și compasiuni față de oameni, nu înțelegem glasul Domnului. Drept urmare, nu există mai întâi cuvântul lui Dumnezeu și apoi comportamentul binevoitor față de ceilalți. Mai întâi, drept condiție absolută, este binele omului pentru a înțelege cuvântul lui Dumnezeu. Altfel, cuvântul lui Dumnezeu, în loc să fie ocazie de eliberare, ne transformă în instrumente de sclavie. Cuvântul lui Dumnezeu, în loc să fie vestea cea bună, devine o veste proastă.

Convertirea: este necesar ca omul să pună pe primul loc binele celuilalt

Vă amintiți din în această dimineață, prima invitație imperativă pe care Isus ne-o adresează: convertirea. Adică este necesar ca omul să pună pe primul loc binele celuilalt, al individului; este necesară o „pasiune” pentru binele individului. Dacă există acest lucru, cuvântul Domnului va fi înțeles, altfel, așa cum va scrie mai târziu sfântul Paul, ajunge să ucidă: aveți grijă, căci litera, dacă nu are Spiritul, ajunge să ucidă!  Aceeași literă a evangheliilor, dacă nu este animată de Duh, va fi pentru oameni pricină de suferință în loc de alinare.

Davíd a făcut acel lucru din cauza foamei; discipolii lui Isus, nu

Așadar, Isus își bate joc de farisei spunând: nu ați citit niciodată? E un episod foarte cunoscut în istorie. Și care este acest episod? Într-o zi, lui Davíd, regelui Davíd, și soldaților săi li s-a făcut foame, iar regele a cerut să poată mânca acele pâini care erau consacrate pentru Domnul și pe care numai preoților le era îngăduit să le mănânce. Deci, prin faptul însuși, Davíd încălca o lege. Dar Davíd (iată scuza) a făcut acest lucru din cauza foamei; discipolii lui Isus nu fac acest lucru din cauza foamei, ei îl fac din libertate, din plăcere. Dar ceea ce evanghelistul vrea să sublinieze este faptul că, așa cum Davíd le-a extins soldaților libertatea sa, la fel și Isus le extinde discipolilor săi libertatea sa.

Isus indică un adevăr profund: vrea să-i facă pe adversarii săi să înțeleagă că nevoile oamenilor vin înaintea onoarei ce îi trebuie dată lui Dumnezeu. De acord cu onoarea lui Dumnezeu, dar când necesitatea omului intră în conflict cu onoarea lui Dumnezeu, mai întâi vine nevoia omului și apoi cinstea ce trebuie să i-o dăm lui Dumnezeu.

Sâmbăta pentru om și nu omul pentru sâmbătă

Și le spune: sâmbăta există pentru om și nu omul pentru sâmbătă. Sabatul, am văzut lucrul acesta, era la început porunca în favoarea omului, pentru a-l face să devină liber și pentru a-i aminti că are o demnitate, o demnitate divină. Desigur, nu era o dispoziție perfectă, dar adumbrea această demnitate divină din om. Afirmarea superiorității omului asupra celei mai importante porunci demolează interpretarea riguroasă a legii stabilită de farisei. Prin urmare, Isus spune că orice regulă, orice poruncă, și aici avem chiar cea mai importantă poruncă, este în funcție de binele omului și nu binele omului în funcție poruncă. Am spus că respectarea poruncii sabatului echivala cu respectarea întregii legi, iar întreaga lege, e vorba de legea lui Dumnezeu, este subordonată binelui omului. Atunci când legea divină intră în conflict cu binele omului, este ales întotdeauna aceasta din urmă.

Isus, fiul omului, este și Domnul sâmbetei

Isus, care este Dumnezeu, alege întotdeauna binele omului, după cum rezultă și din episodul care urmează. Iată enunțul: „Fiul omului este și Domnul sâmbetei”.

Există un titlu important în Evanghelii, foarte important… cu care Isus se referă întotdeauna la el însuși. Este titlul cel mai folosit, dar, în mod straniu, cel puțin din experiența mea, este titlul cel mai puțin cunoscut de către credincioși: atunci când îi întrebi pe oameni ce înseamnă „Isus, fiul omului”, evită să răspundă. Și apoi, chiar dacă admitem că Isus „rareori” se definește fiu al lui Dumnezeu, atunci când îi întrebi ce înseamnă că Isus este Domnul, răspund că este Salvatorul sau Mântuitorul. Cel puțin îți răspund ceva. Dar unicul titlu mereu în gura lui Isus, cu care el se referă la sine însuși, acest titlu este aproape necunoscut: fiul omului. Ce este fiul omului? A înțelege acest lucru este important pentru a înțelege mesajul lui Isus.

Cele patru imperii, cele patru fiare

„Fiul omului” nu este o expresie originală a evangheliștilor; ei au preluat-o din profetul Daniel. Profetul Daniel are un vis, o viziune în care patru fiare ies din mare succesiv, una mai monstruoasă și mai înspăimântătoare decât cealaltă. Ultima atât de oribilă încât profetul refuză să o descrie. Și ce sunt aceste bestii? Sunt imperiile în mod succesiv: babilonienii, perșii, Alexandru cel Mare… Lumea speră de fiecare dată ca în cel puternic, într-un imperiu mai puternic să fie pusă salvarea omenirii. Și de fiecare dată situația omenirii se înrăutățește. Acum, se gândesc ei, suntem dominați de babilonieni, sperăm că cineva va veni să ne salveze de această dominație. Noua dominație vine, îi eliberează pe oameni de sub vechiul dominator, dar impune o dominație și mai teribilă.

Deci patru, patru ca punctele cardinale, patru imperii care s-au succedat în istorie, iar situația umanității nu s-a îmbunătățit, ci s-a înrăutățit, s-a agravat. Atunci Daniel spune: „apoi am văzut pe cineva ca un fiu al omului…”, ceea ce înseamnă „ca un om”. Ei bine, acestuia Dumnezeu i-a dat puterea sa.

Isus, fiul lui Dumnezeu și fiul omului

Așadar, fiul omului înseamnă un om care acționează ca Dumnezeu, omul cu condiția divină. În Evanghelii, este important acest lucru, Isus este definit, se definește fiu al lui Dumnezeu și fiu al omului. „Fiul lui Dumnezeu” îl indică pe Dumnezeu în condiția sa umană; „fiul omului”, pe om în condiția sa divină. În Isus aceste două filiații se contopesc. Fiul lui Dumnezeu indică faptul că în Isus Dumnezeu își asumă condiția umană, definitivă, pentru totdeauna. Ce înseamnă că Dumnezeu își asumă condiția umană? Că Dumnezeu este aici, este cu oamenii. Un Dumnezeu profund uman, atent la nevoile și suferințele oamenilor. Dar iată că fariseii, în acest punct, nu pot înțelege, nu-l pot accepta pe Isus. Ei l-au aranjat pe Dumnezeu sus, în înălțimi, undeva în ceruri. Și apoi (fariseu înseamnă separat) se distanțau de restul poporului prin practicile lor religioase, prin rugăciunile lor, devoțiunile lor și prin practicarea celor 603 precepte religioase ale lor. Ei credeau că de la atâtea devoțiuni și sacrificii, detașându-se de restul poporului, se apropiau de Dumnezeu, un Dumnezeu conceput sus, în înălțimile cerului. Și în schimb ce s-a întâmplat? Dumnezeu nu era sus. Dumnezeu a coborât pentru a se întâlni cu oamenii. Atunci se întâmplă că fariseii îi abandonează pe oameni pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, dar Dumnezeu a coborât pentru a-i întâlni pe oameni… Unii urcă, celălalt a coborât… Iar consecința este că nu se întâlnesc niciodată.

Persoanele religioase sunt practic atee

Iată de ce persoanele religioase sunt practic atee: acestea sunt persoanele cele mai depărtate de Dumnezeu. Dumnezeu în Isus s-a făcut om și este apropiat de oameni. Și… cealaltă explicație: dacă în Isus Dumnezeu este profund uman, iată că persoanele evlavioase, foarte religioase… sunt de obicei inumane! Sunt insensibile față de nevoile și suferințele oamenilor, pentru că sunt interesate doar de Dumnezeu, de cultul lui Dumnezeu, de îndatoririle față de Dumnezeu; faptul că cealaltă persoană suferă, pe ele nu le interesează. Aceștia erau fariseii!!!

Iată, așadar, motivul conflictului teribil și al neînțelegerii: fariseii căutau un Dumnezeu sus și nu-l recunoșteau pe Dumnezeul care a coborât, pe Dumnezeul care a devenit om.

Deci, pentru a încheia, cu Isus aceste două titluri fuzionează: Isus este fiul lui Dumnezeu în sensul că Dumnezeu își manifestă fața umană. Faptul că Dumnezeu și-a contopit chipul cu cel uman înseamnă că El a „completat” chipul uman, și, din acest motiv, exact în umanitate se descoperă divinitatea.

Ca omul să poată deveni Dumnezeu…

Vedeți… Acestea sunt învățături valabile pentru noi, pentru credincioși, dar și pentru toți ceilalți: cu cât mai mult omul își descoperă umanitatea, cu atât mai mult își descoperă divinitatea. Nu pe fața serioasă, încruntată, posomorâtă, funebră a persoanelor religioase descoperim chipul lui Dumnezeu, ci pe fața binevoitoare, plină de compasiune a persoanelor profund umane. Deci Isus este fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeul în condiția umană… dar este și fiu al omului: este omul în condiția divină.

Isus a venit să arate că este posibil să realizăm ceea ce părea a fi un păcat, ceea ce părea a fi o erezie: faptul că omul poate deveni Dumnezeu. Că omul ar putea deveni Dumnezeu era considerat ceva condamnabil. De ce? Pentru că dacă omul devine Dumnezeu, instituția religioasă ce mai face? Dacă omul are condiția divină, instituția religioasă, care a reușit să se insereze în abisul care exista între oameni și Dumnezeu, are orele numărate. Instituția religioasă a făcut tot posibilul pentru a inculca în oameni faptul că ei erau departe de Dumnezeu și, de aceea, nevrednici de Dumnezeu.

Cu destinația al șaptelea cer? 3500 de ani de călătorie

Dumnezeu unde era, conform mentalității iudaice din timpul lui Isus? Pământul, vă imaginați, era un fel de masă; deasupra era un prim cer, un al doilea, un al treilea cer; la al treilea cer era locuința paradisului; deci paradisul era la al treilea cer; dar apoi era un al patrulea… până la un al șaptelea cer, iar deasupra celui de-al șaptelea cer era Dumnezeu. Rabinii, care iubeau lucrurile clare, precise, se întrebau: dar care este distanța dintre un cer și altul? 500 de ani de drum. Deci, șapte ceruri ori cinci sute de ani face 3500 de ani de drum, astfel încât, deduceau ei, între om și Dumnezeu există un abis. Și se grăbeau cu cealaltă întrebare: atunci cum ne putem apropia de acest Dumnezeu? Răspunsul potrivit: prin instituția religioasă, prin instituția preoției, a liturgiei, a cultului, a templului și a legilor.

Dar în acest punct, dacă este adevărat ceea ce spune pe aici acel nebun de Isus (și lumea crede în el), și anume că nu este adevărat că Dumnezeu este departe, că Dumnezeu este chiar El însuși, că acest Dumnezeu cere doar să fie îmbrățișat pentru a se contopi cu omul, pentru a face astfel încât omul să aibă condiția divină… pentru noi, cei din casta religioasă, din casta preoțească, s-a terminat!

Planul lui Dumnezeu asupra omenirii

Planul lui Dumnezeu asupra omenirii este scris în mod clar în prologul lui Ioan: „celor care l-au primit le-a dat capacitatea de a deveni fii ai lui Dumnezeu”. Prin urmare, acest plan al lui Dumnezeu asupra umanității este pentru casta preoțească o blasfemie care merită moartea. Conducătorii religioși îi vor spune lui Isus: „noi nu te omorâm pentru vreo faptă bună, ci pentru că tu, om fiind, te faci fiul lui Dumnezeu”. Planul lui Dumnezeu privind umanitatea este, pentru autoritățile religioase, o crimă care merită moartea. Dar este clar: dacă Dumnezeu vrea să fie îmbrățișat de om, el se contopește cu omul dilatând existența omului, și devine una cu omul… Într-o lume în care un om are condiția divină și un Dumnezeu are condiția umană, pentru instituția religioasă nu mai există loc.

O posibilitate pentru toți

Iată motivul conflictului. Atunci Isus spune: Domnul, fiu al omului, este și Domnul sabatului. Isus, cel care este aducătorul Duhului, posedă autoritatea divină și acționează pe pământ ca Dumnezeu. Și acesta nu este un privilegiu al lui Isus, ci o posibilitate pentru toți cei care își exprimă adeziunea față de el. Dumnezeu nu l-a creat pe om ca să fie supus unei legi, ci ca prin aceasta, spune porunca, să fie imitator al lui Dumnezeu. Porunca sabatului avea funcția de a încredința omului chemarea sa la libertate și demnitate. Ei bine, fiul omului, care este Isus, care este purtătorul Duhului, nu-și reglementează comportamentul său pe baza respectării unei legi, ci prin impulsul interior al Spiritului. Și aceasta este viața credincioșilor. Dumnezeu nu-i guvernează pe oamenii emanând legi pe care oamenii trebuie să le respecte, ci Dumnezeu îi conduce pe oameni comunicându-le însuși Duhul său.

Diferența profundă

Exact aceasta este diferența profundă: legea este exterioară omului. Și există persoane care nu pot respecta legea. Dacă ar fi să facem în seara asta o lege pentru noi cu toată bunăvoința noastră, probabil că am satisface majoritatea, dar ar exista întotdeauna o minoritate nemulțumită pentru că, din anumite motive, legea nu li se va potrivi. Așadar, Dumnezeu, Tatăl lui Isus, nu conduce emanând o lege exterioară omului pe care omul trebuie să se străduiască să o respecte, ci guvernează comunicând, în adâncul cel mai profund al fiecărei persoane, Spiritul său, adică însăși capacitatea sa de a iubi. În timp ce legea nu mă cunoaște… Legea nici măcar nu știe că exist, legea nu-mi cunoaște viața, nici ceea ce am sperat sau ceea ce am pătimit, nu cunoaște neputințele pe care le-am experimentat, temerile pe care le-am depășit, momentele care m-au condus la această situație… Duhul, da. În timp ce legea, după cum se spune, este egală pentru toți, Duhul nu este egal pentru toți. Duhul acționează în fiecare persoană în mod diferit. Duhul este un impuls, o energie a iubirii, a eliberării care nu face altceva decât să favorizeze acele calități, acele capacități, acele situații unice și irepetabile pe care fiecare dintre noi le are. Fiecare dintre noi este unic, fiecare dintre noi este liber. Ei bine, Duhul va face să înflorească toate acestea.

În timp ce caracteristica celui supus este de a fi obedient față de voința altcuiva care îi limitează libertatea, caracteristica Domnului este faptul că Isus este Domn și ne cere fiecăruia dintre noi să fim domni; noi, creștinii, nu acționăm din voința altcuiva, nu suntem călăuziți de o normă exterioară, ci de impulsul interior al Duhului. Așadar, odată cu Isus, vom vedea acest lucru în următorul episod (în timpul căruia învățătorii legii vor lua decizia de a-l ucide pe Isus), legea nu mai este mediatoarea dintre Dumnezeu și oameni. Cu Isus, voința lui Dumnezeu nu mai este exprimată printr-o lege, ci prin Duhul pe care omul îl îmbrățisează. Iar Dumnezeu, Domnul, nu mai este un model exterior pe care trebuie să-l imităm, ci, revărsând în om însuși Duhul său, Dumnezeu se contopește cu omul, este în intimitatea lui și este în adâncul lui. Aceasta este marea demnitate a credincioșilor chemați să fie fii ai lui Dumnezeu.

Al 6-lea Seminar Biblic cu pr. Alberto Maggi, Palermo 21-22.03.2009

Reelaborare de Giuseppe Castellese

Sursa: Centrul de Studii Biblice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *