Duminica a XXXIII-a de peste an: parabola talanților (Matei 25,14-30)

Duminica a 33-a de peste an – 13 noiembrie 2011

Peste puțin ai fost credincios: intră în bucuria stăpânului tău! – Comentariu la evanghelie al pr. Alberto Maggi, OSM

Matei 25,14-30

În acel timp, Isus le-a spus această parabolă discipolilor săi: «Un om, voind să plece într-o călătorie, și-a chemat servitorii și le-a încredințat bunurile sale. Și unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria putere. Apoi a plecat.

Îndată, cel care primise cinci talanți s-a dus, a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci. La fel cel cu doi talanți, a câștigat alți doi. Dar cel care primise unul s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns banii stăpânului său.

După mult timp, a venit stăpânul acelor servitori și le-a cerut cont.

Venind cel care primise cinci talanți, a adus alți cinci talanți, spunând: „Stăpâne, cinci talanți mi-ai dat, iată, alți cinci talanți am câștigat!”. Stăpânul i-a zis: „Bine, servitor bun și credincios! Peste puțin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!”.

Venind apoi cel cu doi talanți, a spus: „Stăpâne, doi talanți mi-ai dat, iată, alți doi talanți am câștigat”. Stăpânul i-a zis: „Bine, servitor bun și credincios! Peste puțin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!”.

În sfârșit, venind și cel care primise un talant, a zis: „Stăpâne, știam că ești un om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat, și, pentru că m-am temut, m-am dus și am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!”.

Dar stăpânul i-a răspuns: „Servitor rău și leneș! Știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea, aș fi retras ce este al meu cu dobândă. Așadar, luați de la el talantul și dați-l celui ce are zece talanți! Pentru că oricui are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel care nu are se va lua și ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncați-l afară în întuneric: acolo va fi plânset și scrâșnirea dinților!”».

O imagine greșită a lui Dumnezeu poate ruina existența credinciosului pentru totdeauna. De aceea este bine să cunoaștem adevăratul chip al lui Dumnezeu, așa cum l-a revelat Isus. Este ceea ce exprimă Matei în capitolul 25 al evangheliei sale, de la versetul 14 până la 30.

Isus spune: „Tot la fel, un om, voind să plece într-o călătorie, și-a chemat slujitorii și le-a încredințat bunurile sale”. Pe atunci, toți angajații unui rege sau ai unei persoane importante erau numiți slujitori, dar în acest caz este vorba de înalți funcționari. De fapt, acestora li se încredințează o moștenire foarte mare. Este important verbul folosit de evanghelist. Verbul „a încredința” înseamnă a da fără a lua înapoi, deci nu este o simplă păstrare, ci un transfer al bunurilor sale către funcționarii săi.

„Unuia i-a dat cinci talanți…”. Talantul este o măsură de aur care oscila, în funcție de epocă, între 26 și 36 de kilograme, deci o sumă uriașă. Un talant corespundea sumei de 6000 de dinari, adică aproximativ douăzeci de ani de salariu al unui muncitor, deci o cifră considerabilă. „Altuia doi, iar altuia unul”, fiecăruia „după propria capacitate”, literalmente „putere”, adică ceea ce este capabil să ducă mai departe. „Apoi a plecat”.

Ei bine, Isus spune că cel care primise cinci talanți s-a dus, a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci. La fel, cel cu doi talanți a câștigat alți doi. Al treilea, în schimb, are o atitudine ciudată. Cel care primise un singur talant, ceea ce nu este puțin lucru (sunt treizeci de kilograme de aur, deci o sumă imensă), s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns banii stăpânului său.

De ce a făcut acest lucru? Pentru că a rămas slujitor. În timp ce ceilalți, cu această sumă, se simt deja domni și stăpâni ai bunurilor lor, pentru el talantul este banul stăpânului său; el a rămas slujitor. Dar de ce se duce să-l îngroape? Pentru că, potrivit dreptului rabinic, cel care îngropa o comoară sau niște bani în pământ nu era obligat să despăgubească în caz de furt.

Aici, acest slujitor nu crede în generozitatea stăpânului și nu crede nici măcar în sine ca destinatar al darului. Ei bine, după multă vreme, stăpânul acelor slujitori s-a întors și a vrut să-și regleze conturile cu ei. Nu pentru a-și recupera banii, ci pentru a le cunoaște faptele. Cel care primise cinci talanți s-a înfățișat și a adus alți cinci talanți, spunând: „Doamne, cinci talanți mi-ai dat; iată, alți cinci talanți am câștigat!”. Domnul spune: „Bine…”. Sunt aceiași termeni cu care Dumnezeu-Creatorul își contemplă uimit lucrarea.

Deci, aici, stăpânul, care îl reprezintă pe Dumnezeu, este mulțumit de acest om care, primindu-și darurile, le-a pus în valoare pe deplin. Îl numește: „Slujitor bun și credincios!”. „Peste puțin ai fost credincios…”. Să spui că cineva a fost credincios „peste puțin” când este vorba de 150 de kilograme de aur… „Îți voi da putere peste multe”, adică, literalmente, „te voi stabili peste multe”. „Ia parte la bucuria stăpânului tău!”. Acest stăpân dă dovadă de o mare generozitate. Nu numai că nu cere înapoi banii, talanții pe care îi dăduse, și nu numai că nu cere dobândă, ci chiar îl invită pe acest funcționar, pe acest slujitor, să ia parte la toate bunurile lui și îi încredințează întreaga sa administrație.

Nu mai este un slujitor, ci un domn ca și el. La fel este și pentru cel care primise doi talanți. În schimb, când se prezintă cel care primise un singur talant, acesta îi spune: „Doamne, știu că ești un om dur…”. Deci este ceva ce el știe, dar este o imagine distorsionată, care nu corespunde cu ceea ce am văzut noi. Aici este un stăpân extrem de generos, care nu numai că nu își cere înapoi averile, ci chiar îi invită pe funcționarii săi să ia parte la toate bunurile sale; nu îi mai tratează ca pe niște slujitori, ci ca pe niște stăpâni.

În schimb, acesta zice: „Știu că ești un om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. M-am temut…”. Iată tema fundamentală a acestei parabole: teama de Dumnezeu. Teama de Dumnezeu îi împiedică pe oameni să se realizeze, de teamă să nu își asume riscuri sau să nu comită păcate. „Și m-am dus și am ascuns talantul tău în pământ”. Acest lucru este important: talantul „tău”. Stăpânul i-l dăduse lui; ceilalți, de fapt, au spus: „ceea ce am”. El, în schimb, nu s-a considerat niciodată stăpânul acestui talant. De fapt, el spune „talantul tău” și repetă: „Iată, ai ce este al tău!”.

Nu l-a considerat niciodată al lui. Răspunsul stăpânului este foarte sever: „Slujitor rău și leneș!”. Și evită să se definească ca om aspru, așa cum îl definise slujitorul: „Știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat…”. Expresia stăpânului este în formă interogativă, deoarece el nu este așa. Tu ești cel care crezi că eu sunt așa, tu ești cel care ai această imagine greșită despre mine; de aceea expresia este în formă interogativă.

Teama individului de a greși i-a paralizat creșterea, iar stăpânul îl mustră spunând: „Atunci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea aș fi luat înapoi ce este al meu, cu dobândă. Așadar, luați de la el talantul!”. De ce i se ia talantul? Păi, de ce să-i lase ceea ce pentru el este doar motiv de neliniște, anxietate și teamă?

„Și dați-l celui ce are zece talanți!”. Și iată aici sentința lui Isus, foarte importantă, pe care am auzit-o deja în parabola celor patru terenuri: „Oricui are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel care nu are se va lua și ceea ce are”. Verbul „a avea” este un verb rezultativ, care este întotdeauna rezultatul a ceva. Aici este vorba de a produce. Celor care produc iubire li se dă o capacitate și mai mare de a iubi, în timp ce cei care nu produc lasă să se sterilize treptat capacitatea pe care o au și astfel se trezesc fără nimic.

Deci nu este vorba de o nedreptate din partea Domnului, ci de o dinamică a vieții. Celor care fac să rodească darurile li se oferă o capacitate sporită de a le face să rodească; cu cât iubim mai mult, cu atât Domnul ne face mai capabili să iubim.

Și iată concluzia înspăimântătoare, foarte severă: „Iar pe slujitorul inutil…”. Chemat să fie domn, el a rămas slujitor. Isus vrea să-i ducă pe discipolii săi dintr-o condiție de slujitori ai lui Dumnezeu, așa cum le fusese impusă de Moise – alianța lui Moise este o alianță între slujitori și stăpânul lor –, la cea de fii ai lui Dumnezeu, de domni ca și el.

Dar Isus are în vedere dificultatea lor de a trece de la această condiție de supunere la cea a libertății fiilor lui Dumnezeu. Nu toți reușesc, pentru că libertatea nu are altă siguranță decât forța interioară. Așadar, „pe slujitorul nefolositor”, chemat să fie domn, dar rămas slujitor, „aruncați-l afară în întuneric!”. De ce în întuneric? Îngropându-și talantul, se îngropase deja și pe el însuși; era deja mort, nu trăia. „Acolo va fi plânset și scrâșnirea dinților”, expresie prin care în Biblie se indică falimentul unei existențe. Iar acest om și-a ratat existența din cauza fricii de Dumnezeu.

Religia este cea care inculcă teama de Dumnezeu pentru a-i domina pe oameni. Dar Isus vine să ne elibereze de aceasta. În Prima Scrisoare a lui Ioan există o expresie foarte frumoasă: „în iubire nu există frică… iar cine se teme nu este desăvârșit în iubire”.

Prin urmare, nu frica de Dumnezeu trebuie să reglementeze atitudinea credinciosului, ci iubirea. Iubirea eliberează și este eliberatoarea oamenilor.

Traducere publicată cu acordul autorului.

Sursa originală: comentariul pr. Alberto Maggi la Evanghelia Duminicii a 33-a de peste an, pe YouTube